Lumea ideilor a lui Platon - cheia de înţelegere a Supraconştientului

După părerea mea, Platon este unul dintre cei mai mari Profeţi. El ne dă cheia de înţelegere a Supraconştientului.

Când am văzut că multe din materialele postate de mine sunt urmărite de tot mai multe persoane, simţeam ca o datorie, mai demult, să public şi ideea filozofiei lui Platon.

Arhetipuri, zei, îngeri, etc. - sunt doar forme imaginare de exprimare a unor adevăruri simbolice despre principii, valori, virtuţi care ne structurează dinamica energetică. Imaginarul este poarta prin care putem intra în lumea subtilă a simbolismului şi a energiilor şi le putem chiar manevra.

Dar fără un fundament valoric se poate ajunge şi la dezastre, dezorganizări energetice ce fac rău persoanei care operează sau celuilalt, cel cu care se lucrează.

Pentru că imaginarul are şi multe ispite înşelătoare în drumul său spre simbolic. E o vorbă românească ce exprimă riscurile acestui demers: până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii. La nivelul simbolicului se lucrează cu arhetipurile, iar acestea sunt bipolare - pozitiv şi negativ. Eliminarea conflictului, a tensiunii pe care arhertipul o mediază, se face prin integrarea acestei bipolarităţi. Şi asta se poate doar prin raportarea la un nivel superior.

De aceea permanent trebuie să ne asigurăm că suntem pe drumul drept şi că avem un stâlp de referinţă solid. Iar acesta nu poate fi altul decât valorile. Ele arată direcţia corectă. Iar Platon a spus-o deja, foarte ferm şi clar.

Aceasta e cheia de înţelegere a Supraconştientului colectiv, de unde se poate porni, în dezvoltarea personală, la recunoaşterea şi realizarea acordului cu Supraconştientul personal, prin care fiecare persoană umană îşi dezvăluie propriul suflet.

"Ca discipol al lui Socrate, Platon (427-348 î.C.) reia teoria ideilor. Dar face din ele mult mai mult decât reprezentau acestea la magistrul său, adică mai mult decât o cunoaştere adevărată: chiar Fiinţa însăşi, realitatea absolută, eternă şi adevărată, existând în afară şi dincolo de noi, ale cărei reflexe sunt toate lucrurile vizibile. 

Cu Platon, filosofia greacă se reînscrie într-o perspectivă globală cuprinzând Lumea şi Omul. Definind astfel Fiinţa, el încearcă să rezolve disputa dintre Heraclit şi Parmenide, dezvoltând teoria cu enorma posteritate în filosofia şi metafizica occidentală, a celor două lumi.

Distincţia dintre cele două lumi este ideea fundamentală a filosofiei lui Platon şi răspunsul pe care el îl dă disputei heracliteano-parmenidiene.Lumea sensibilă, lumea pe care ne-o oferă senzaţiile noastre, este singura lume în care cred şi la care au acces neiniţiaţii. Această lume este lumea fenomenelor naturale şi a corporalităţii. Ea este schimbătoare, trecătoare şi contradictorie, numai pe jumătate reală, intermediară între fiinţa şi ne-fiinţă. Aceasta este pentru Platon lumea lui Heraclit.

Deasupra acestei lumi este o alta, pe care ochii noştri corporali n-o văd: lumea Ideilor, lumea inteligibilă. 

Într-o primă formă a filosofiei platoniciene, care continuă mai clar concepţia socratică, aceste idei sunt mai ales valorile: 

Binele absolut, 

Adevărul, 

Frumosul. 

În cea de-a doua formă, aceste Idei cuprind, de asemenea, şi figurile geometrice perfecte - sfera, cercul, triunghiul -, şi genurile proxime ale speciilor tuturor lucrurilor terestre. 

Ideile, care la Platon se scriu cu majusculă, sunt ceva diferit de gândurile noastre pentru au un statut obiectiv-ontologic, nu subiectiv-psihologic. 

Întreaga filosofie platoniciană este o sinteză şi o aprofundare a problemelor şi soluţiilor filosofiei greceşti anterioare. Nu numai că existenţa celor două lumi sintetizează soluţia heracliteană cu cea parmenidiană, dar 

Ideile sunt principiul lumii gândit în maniera pitagoreică, a formei, 

în timp ce lumea sensibilă are ca principiu substanţa,

aşa cum o gândeau şcolile cosmologice ale primilor înţelepţi.

Lumea Ideilor este realitatea adevărată, căci numai ea este permanentă, imuabilă, eternă. Ea există altfel decât că simplul produs al inteligenţei noastre umane; dimpotrivă, inteligenţa noastră nu este decât o deschidere asupra acestei lumi. 

Pluralitatea Ideilor lumii inteligibile alcătuieşte o ierarhie. 

Vârful piramidei este 

 - Ideea de bine, idealul suprem care este acolo sus corespondentul soarelui nostru vizibil; 

 - urmează, sub ea, Frumosul şi Adevărul absolut; 

 - dedesubtul lor se află Ideile geometrice: cercul, triunghiul, sfera etc., cărora noi le vedem aici jos numai imitaţiile imperfecte;

 - dedesubtul acestora se află Ideile-tip ale speciilor de lucruri şi vieţuitoare terestre;

 - şi mai jos se află, probabil, ideile mai puţin semnificative ale lucrurilor comune şi vulgare.

Faţă de această lume a Ideilor, lumea noastră sensibilă nu este decât un palid reflex, un vis, o lume a umbrelor şi aparenţelor. 

Puţina realitate şi stabilitate pe care o are, lumea sensibilă o deţine de la lumea Ideilor. 

Tot astfel, faptul că lucrurile din această lume se aseamănă între ele, dacă aparţin aceleiaşi specii, se datorează tot Ideilor, care sunt modelele ultime ale acestor exemplare sensibile multiple. Spre exemplu, toţi indivizii sunt copiile unei Idei de om din cerul Ideilor pure. 

Pentru a descrie alegoric situaţia noastră în această lume, întinsul dialog Republica, povesteşte "mitul cavernei". Noi ne aflăm în această lume sensibilă, ca şi cum, de la naşterea noastră am fi fost furaţi de tâlhari şi ţinuţi închişi într-o peşteră, legaţi de un stâlp, cu spatele la intrare şi cu faţa spre peretele din fund al peşterii. Toată viaţa noastră de până acum n-am fi cunoscut din lumea adevărată decât umbrele proiectate pe pereţii peşterii şi zgomotele auzite la gura ei, ca într-un fel de cinematograf imperfect. Dacă cineva ne-ar smulge acestei lumi subterane a umbrelor şi ne-ar scoate la lumina soarelui, noi am reacţiona cu neplăcere, răniţi de lumină prea puternică a adevărului. 

Totuşi chiar această este sarcina filosofiei: de a ridica sufletul nostru de la lumea aparenţelor sensibile spre lumea permanentă şi pură, a Ideilor. 

Metoda este de a ridica spiritul nostru treaptă cu treaptă, trecând de la simplele aparente, la obiect; apoi, de la obiecte, la ideile abstracte, cum sunt bunăoară, ideile geometriei; în fine, de la acestea, la Ideile veritabile care există independent de noi în lumea inteligibilului.

Sufletul nostru trebuie să se întoarcă în lumea Ideilor, pentru că el aparţine acestei lumi. 

Înainte de a cădea în această lume, sufletul nostru, ne povesteşte alt mit pedagogic platonician, se rotea în cerul Ideilor pure, purtat într-o calească cu două roţi de doi cai - unul alb, celălalt negru. Aceşti cai, forţele mobilităţii sufletului nostru sunt dorinţele strunite de vizitiul care este raţiunea. Ele se află în conflict, atât între ele, cele bune cu cele rele, cât şi cu conducătorul carului. Rău struniţi, caii dorinţelor pot răsturna caleaşca şi sufletul cade în lumea sensibilă. Închis în corpul-mormânt, sufletul nostru îşi reaminteşte vag că nu ar aparţine acestei lumi şi tânjeşte după o alta. 

Pe această alegorie se bazează teoria reamintirii, ca teorie platoniciană a cunoaşterii. Pentru că noi am trăit în lumea Ideilor înainte de a ne incarna în corpul nostru actual, şi le-am contemplat, am păstrat aceasta viziune ca o amintire confuză. 

Nu există aici, pe pământ, egalitate perfectă. Totuşi, matematica se bazează pe această idee pe care simţurile noastre nu ne-o pot procura din această lume.

Atunci când, în urma travaliului inteligenţei noastre, pornind de la datele sensibile, descoperim idei, nu noi le inventăm, ci le regăsim prin reamintire (anamnesis). Graţie reamintirii putem regăsi, în condiţia noastră actuală, Ideile şi să tindem spre ele. Iubirea platoniciană defineşte chiar această atracţie spre lumea Ideilor, spre lumea invizibilă a idealului. şi ea procedează prin trepte, ca întreaga metodologie platoniciană. 

Prima treaptă o alcătuieşte frumuseţea corpurilor cu atracţia ei; deasupra ei se află, însă, frumuseţea sufletelor şi, în fine, deasupra ei, frumuseţea ideală a inteligibilului, a locului Ideilor pure. 

Iubirea platonică înseamnă străbaterea, prin depăşiri succesive, a acestor trepte spre cea ultima şi semnificaţia cu care ni s-a transmis nouă este aceea de contemplaţie şi infinit respect.

Cum a luat naştere lumea sensibilă, în care sufletul nostru este numai prizonier pasager? 

Platon ne oferă, ca întotdeauna când are de propus semnificaţii, nu informaţii, un nou mit, din seria celor filosofice, imaginate de el. 

Între lumea Ideilor şi lumea sensibilă se află un Demiurg, un meşter divin, care, cu ochii la Idei, ca la un model, le imită în materia sensibilă care este ca o plastelină. Relaţia dintre lucrurile vizibile şi Ideile invizibile este una de participaţie, similară câmpului magnetic sau electricităţii statice. Calitatea de paradigmă a Ideilor acţionează asupra lucrurilor sensibile distribuind se fără să se împartă.

Filosofia lui Platon, care face atât de des şi de artistic apel la mit şi care are formă, atât de bine dramatizată, a dialogurilor, condamnă cu hotărâre arta. Cele spuse mai sus lămuresc motivul profund, ontologic, pentru care Platon repudiază arta. Artistul, ca un demiurg secund, nu face decât să imite lumea sensibilă, obţinând o copie de a doua mână a lumii Ideilor. Coborând cu încă o treaptă, într o mişcare inversă, de distanţare faţă de lumea Ideilor artistul se face vinovat de o dialectică inversă celei a filosofului, de o afundare a sufletului în mrejele sensibilului, în loc să-l elibereze pentru lumea inteligibilului.

Or, calea filosofică şi în acelaşi timp morală duce într-o direcţie opusă sensibilului şi posesiei bunurilor exterioare, spre contemplarea Ideilor, în centrul cărora se află Ideea de bine. Efortul realizării Ideii de bine este o virtute aproape divină.

Virtutea umană constă în justeţe care este un acord perfect, o armonie între alte trei virtuţi concepute pe măsură tripartiţiei sufletului. Sufletul se împarte în raţional, sentimental şi apetitiv (sfera dorinţelor). - 

- Virtutea raţiunii este înţelepciunea, 

- virtutea inimii, a sentimentelor, este curajul, 

- virtutea apetenţei, a dorinţelor, este temperanţa. 

Justeţea, armonia ierarhică a celor trei se realizează întrucât dorinţa se supune inimii, iar inima se supune raţiunii.

Pentru Platon, binele individual este subordonat binelui colectiv, binelui cetăţii. Etica lui este subordonată teoretic politicii. Pentru a susţine o stabilitate eternă a valorilor pe potriva lumii Ideilor care trebui realizată cât mai fidel posibil în această lume a devenirii, Platon imaginează o cetate ideală în felul celor care mai târziu vor fi utopiile lumii moderne. Aceasta cetate, prezentată în Republică, nu îngăduie membrilor săi decât libertatea de a îndeplini funcţiile sociale prescrise în numele binelui comun în raport cu care totul este reglementat şi organizat: căsătoriile, educaţia, clasele sociale - în număr de trei: un grup numeros, al producătorilor, un grup al gardienilor, care-şi au în comun femeile, copiii şi bunurile, în fine, un grup mai restrâns, al înţelepţilor, conducători ai cetăţii -, expulzarea artiştilor etc.. În mod excesiv s-a vorbit despre statul totalitar platonician, uitându-se ideile atât de deschise ale lui Platon - cum sunt cele referitoare la egalitatea femeilor şi bărbaţilor - şi experienţa lui politică de consilier al unui tiran, care au dat spre sfârşitul carierei o altă turnura concepţiei lui politice. Ceea ce merită reţinut din această parte politică a doctrinei platoniciene este tocmai ceea ce uită cu îndârjire politicienii de azi: ca statul adevărat, administraţia politică nu poate fi decât în slujba valorilor, în încercarea de a modela această lume a aparenţelor şi devenirii pe cât posibil după ordinea superior raţională a lumii Ideilor."

.

.

.

”Despre suflet

- sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare); 

- cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminiscenţă a orfismului); 

- menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor şi întoarcerea în lumea ideilor);

- condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; 

- filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale.

.

.

.

„Mitul Peşterii” (Republică, cartea a VII–a):

Simboluri:

- Peştera — lumea sensibilă (a realităţii aparenţe);

- Întunericul peşterii — ignoranţa omului incult, limitat;

- Lanţurile — prejudecăţile, simţurile care ne limitează;

- Focul — lumina cunoaşterii;

Umbrele de pe peretele peşterii — imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei);

- Corpurile purtate prin faţa focului — aparenţele adevărate, realitatea fizică, generează opiniile adevărate („orthe doxa”), 

- suişul greu spre ieşirea din peştera — drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic;

- Contemplarea lumii din afară peşterii — cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cunoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune)

- Soarele — Ideea Binelui (Perfecţiunea).”

De unde am pus ghilimelele textele sunt luate de pe internet. Meritul meu este doar că le-am ”cules”. Oricum este vorba de idei ce fac parte din patrimoniul universal şi merită să fie făcute cunoscute. Platon este şi va rămâne actual.