În serile când părinții lipseau de acasă și bunica dormea cu noi, eram mirată de ritualul ei înainte de culcare, în care ne integra și pe noi, copiii. Înainte de a se așeza în pat ne puneam toți în genunchi și ea spunea rugăciunile. Apoi dimineața, când se sculă, se îmbrăca, se spăla pe față și apoi iar spunea rugăciunile.. Nu foarte multe, dar erau ca un cântec îndreptat altui spațiu, din care, mi se părea că vine puterea. Era ceva atât de misterios și totuși, ceva mi se părea atât de cunoscut și apropiat. Sufletul copilului, deschis spre spiritual, știa cu cine vorbea bunica.
Apoi am devenit atentă cum se întâmpla asta în casa ei. Tatăl meu, fiul ei se declara ateu pe vremea aceea, (conflict între generații, pe care se pare că am ajuns să-l mediez prin ceea ce fac acum). Și acele ritualuri nu se mai practicau și la noi acasă, din păcate. Pe mine, ca și copil mă fascina de fiecare dată acel ritual, mai lung sau mai scurt, depinde de momentul zilei și de activitatea care urma. La masă se repeta ritualul, dacă se pleca la lucru o scurtă cruce și un Doamne ajută, era începutul. “Bez Boha ni do poroha” (fără Dumnezeu nu se merge nici până la pragul casei. - în limba ucraineană, limba mea maternă).
A trebuit să asimilez informații serioase pentru a înţelege semnificația și utilitatea acelor gesturi. Am înțeles în sfârșit și cu mintea că sunt bune! Ca o paranteză crucea, cum se face la creștini stimulează puncte importante ale sistemului energetic ale corpului.
Și a trebuit să fac o muncă serioasă de dezvoltare personală pentru a găsi modalităţi de a suplini ceea ce nu primisem prin educație în copilărie. Oricum obiceiurile din casa bunicii au atins o coardă afectivă, care mai târziu m-a făcut să înțeleg deschiderea spre activitatea spirituală integrată în viața curentă, în activităţile zilnice, fiind conectată la reacțiile emoționale firești.
Ritualul adună energie! De aceea. După ce am înțeles ce făcea bunica, acum îmi încep ziua cu meditația Ho’oponopono, combinată cu EFT, pentru stimularea de dimineață. Este mantra care și-a păstrat actualitatea și eficiența peste veacuri, datorită purității cu care exprimă adevăruri fundamentale ale sufletului uman. În felul acesta înţeleg eu să intru în ritmul vieții curente prin asumare conștientă a ceea ce sunt și a ceea ce fac în fiecare zi.
Omul modern a cam pierdut aceste obiceiuri care mențineau conștientizarea spiritualului în orice moment al vieții și care de altfel erau foarte importante pentru menținerea unei igiene psihice, zilnice, Asta presupune o anumită disciplină asumată și respectată.
Ceea ce făcea bunica era datorită educației primite sub coordonarea bisericii. Și când mă gândesc că în satul acela, înafară de preot, nimeni nu mai înțelegea textul ritualului propriu-zis din biserică, pentru că se desfășura în slavă bisericească, o limbă gen latină, limbă de cult. Dar cred că nici măcar nu era nevoie să înţeleagă. Oamenii de acolo își trăiau religiozitatea într-o formă naturală și astfel informațiile necesare le regăseau înăuntru sufletului propriu.
Legat de asta, ca un fapt amuzant, unde câte-o regulă bisericească încălca regulile naturale ale vieții, țăranul asculta legea naturală. Conștient de faptul că încălca regula bisericii, făcea o cruce, spunea: “Doamne iartă-mă” și își vedea, mai departe de activitatea de care avea nevoie.
Dar în altă situație, când știa că a încălcat și regula naturală, pentru că vreo emoție agresivă își cerea dreptul la dezvăluire, de exemplu, trăgea o înjurătură, sau spunea ceva urât de cineva, iar spunea cu smerenie, făcându-și cruce: “Doamne iartă-mă”. Era de fapt o modalitate de a-și ordona propria agresivitate, care în fond, în primul rând lui îi făcea rău.
Viața s-a schimbat
Biserica cu toată perfecțiunea ritualurilor sale, care însă aparțin secolului 5, a pierdut pasul în ritmul cu viață al omului modern. Însă nevoile spirituale și afective ale acestuia, ca fond structural, au rămas aceleași. Și sunt chiar mai complexe, mai diversificate. Tot mai multă solicitare și stimulare a creierului, dar de emoțiile noastre nu ne educă nimeni cum să ne ocupăm.
Dacă pe vremea bunicii educația religioasă impunea drumul dezvoltării spirituale și oferea metode de menținere a igienei psihice, acum avem totală autonomie. Ici colo câte o grupare religioasă mai încearcă să-și educe copii cu strictețe, Dar ei tot se revoltă pe ascuns și fug să guste din deliciile hedonismului vieții moderne. Și înafară că se încarcă cu sentimente de vinovăție inutile, nu prea mai rezultă mare lucru din educația bisericească. Iar ritualurile bisericești riscă să devină o practică vrăjitorească utilizată pentru manevrarea nevrozelor individuale sau de grup.
Ce să mai zic de biserica creștină? Acum 40 de ani văzusem o biserică vie, acolo în satul natal, pentru că însemna comunitate și relații vii dintre membrii comunității. Atunci nu știam ce spune popă, dar mișcarea aceea unul pentru toți și toți pentru unul, exprimată măcar ca intenție îl releva pe Dumnezeu. Acum când intru într-o biserică, văd o grămadă difuză de oameni ce nu se cunosc între ei și trec unul pe lângă altul ca pe lângă obiecte și aud, eventual un ritual executat mecanic. Cineva, cu o voce seacă, recită niște cuvinte, care se aud de parcă ar fi spuse de o mașină. Pe bune, că există mai multă viață exprimată într-un magazin.
Ultima dată eram la un schit în Poiana Brașov și un călugăr citea repede, repede, repede... niște psalmi. Îmi venea să mă duc la el și să-i readuc aminte că citește Psalmi lui David, unul din cele mai frumoase și mai complexe poeme ale culturii universale, care exprimă magnific meandrele subconștientului, relevând legile vieții și dacă ar fi citit măcar cu respectul cu care un copil de clasa a treia citește lecția din cartea de limba română, acei psalmi ar fi prins viață în acel moment, dar... am plecat de acolo, hotărâtă să-mi rezolv frustrarea citind psalmi singură. Dar singură nu mai sunt în biserică, adică cu ceilalți. Biserica înseamnă un sistem de relații vii, ce crează un spirit de grup, din care apoi fiecare primește partea sa de energizare.
Deci suntem autonomi, dar în același timp și singuri.
Avem nevoie să vorbim cu Dumnezeu și nu mai știm care sunt cuvintele potrivite. Avem nevoie să ne ordonăm reacțiile și nu mai știm care sunt metodele eficiente. Avem nevoie să ne conectăm la lumea minunilor și nu mai știm care este cheia de a face “magia” potrivită. Avem nevoie să ne asumăm controlul pentru menținerii responsabilității legată de orice act pe care îl facem, dar punctele de reper sunt tot mai multe și mai difuze. Și atunci ne vine să strigăm, împreună cu Archimede:
” Dați-mi un punct de sprijin și voi putea răsturna pământul”
Pentru că prima binecuvântare în Biblie este: “Creșteți, vă înmulţiţi și stăpâniți pământul”.
Și fiecare este responsabil pentru propriul pământ, propriul suflet, propriul corp și propria viață și împreună cu toți ceilalți, pentru viață, în general.
Iar nevoia de a te conecta la o rânduială spirituală este un fapt natural. Am fost extrem de surprinsă, citind un articol despre o clarvăzătoare care a crescut și a trăit cu familia ei în munți, fără să aibe prea multe contacte cu comunitatea din localitatea cea mai apropiată, dar aveau o religie proprie cu personaje imaginare având semnificație spirituală. Mama pădurii și piticii erau personaje ce exprimau arhetipuri, adică legi ale vieții. Religiozitatea se pare că este un dat natural pentru ființa umană.
Iar condițiile evoluției actuale, rânduiala pe care vrea s-o caute omul modern este cea internă în primul rând. Este chiar sensul maturizării umane, este sensul evoluției spirituale al omului. Care este tot mai capabil să integreze autoritatea și să-și realizez individuația. Și, sunt deja create condițiile acestei autonomii, a exprimării PERSOANEI (categorie centrală în religia creștină), dar asta presupune și responsabilitate crescută.
Psihologia, mișcându-se ca un copil inocent și curios caută modalități de a satisface această nevoie de autonomie afectivă și spirituală a omului modern, pentru că este cea mai adecvată formă de exprimare a individualității, a persoanei. Dar în același timp, o persoană are nevoie și de celălalt și de legătura cu comunitatea și integrarea în comunitate, pentru că, citându-l pe Martin Buber, mântuirea se face în lume.
Psihologia, fără pretenții de omnipotență, (specifică multor sisteme de dezvoltare personală), cu smerenie își vede de treabă, așa cum se poate la fiecare moment. Și apoi își oferă descoperirile prin servicii oferite celor care sunt disponibili și capabili să accepte. Pentru că oamenii care vin la terapie, sau beneficiază de alte servicii psihologice sunt în fond, mai sănătoși spiritual decât media. Sunt capabili să-și asume înfruntarea propriilor “demoni” și să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce trăiesc.
Cu simpatie
Oxana
Apoi am devenit atentă cum se întâmpla asta în casa ei. Tatăl meu, fiul ei se declara ateu pe vremea aceea, (conflict între generații, pe care se pare că am ajuns să-l mediez prin ceea ce fac acum). Și acele ritualuri nu se mai practicau și la noi acasă, din păcate. Pe mine, ca și copil mă fascina de fiecare dată acel ritual, mai lung sau mai scurt, depinde de momentul zilei și de activitatea care urma. La masă se repeta ritualul, dacă se pleca la lucru o scurtă cruce și un Doamne ajută, era începutul. “Bez Boha ni do poroha” (fără Dumnezeu nu se merge nici până la pragul casei. - în limba ucraineană, limba mea maternă).
A trebuit să asimilez informații serioase pentru a înţelege semnificația și utilitatea acelor gesturi. Am înțeles în sfârșit și cu mintea că sunt bune! Ca o paranteză crucea, cum se face la creștini stimulează puncte importante ale sistemului energetic ale corpului.
Și a trebuit să fac o muncă serioasă de dezvoltare personală pentru a găsi modalităţi de a suplini ceea ce nu primisem prin educație în copilărie. Oricum obiceiurile din casa bunicii au atins o coardă afectivă, care mai târziu m-a făcut să înțeleg deschiderea spre activitatea spirituală integrată în viața curentă, în activităţile zilnice, fiind conectată la reacțiile emoționale firești.
Ritualul adună energie! De aceea. După ce am înțeles ce făcea bunica, acum îmi încep ziua cu meditația Ho’oponopono, combinată cu EFT, pentru stimularea de dimineață. Este mantra care și-a păstrat actualitatea și eficiența peste veacuri, datorită purității cu care exprimă adevăruri fundamentale ale sufletului uman. În felul acesta înţeleg eu să intru în ritmul vieții curente prin asumare conștientă a ceea ce sunt și a ceea ce fac în fiecare zi.
Omul modern a cam pierdut aceste obiceiuri care mențineau conștientizarea spiritualului în orice moment al vieții și care de altfel erau foarte importante pentru menținerea unei igiene psihice, zilnice, Asta presupune o anumită disciplină asumată și respectată.
Ceea ce făcea bunica era datorită educației primite sub coordonarea bisericii. Și când mă gândesc că în satul acela, înafară de preot, nimeni nu mai înțelegea textul ritualului propriu-zis din biserică, pentru că se desfășura în slavă bisericească, o limbă gen latină, limbă de cult. Dar cred că nici măcar nu era nevoie să înţeleagă. Oamenii de acolo își trăiau religiozitatea într-o formă naturală și astfel informațiile necesare le regăseau înăuntru sufletului propriu.
Legat de asta, ca un fapt amuzant, unde câte-o regulă bisericească încălca regulile naturale ale vieții, țăranul asculta legea naturală. Conștient de faptul că încălca regula bisericii, făcea o cruce, spunea: “Doamne iartă-mă” și își vedea, mai departe de activitatea de care avea nevoie.
Dar în altă situație, când știa că a încălcat și regula naturală, pentru că vreo emoție agresivă își cerea dreptul la dezvăluire, de exemplu, trăgea o înjurătură, sau spunea ceva urât de cineva, iar spunea cu smerenie, făcându-și cruce: “Doamne iartă-mă”. Era de fapt o modalitate de a-și ordona propria agresivitate, care în fond, în primul rând lui îi făcea rău.
Viața s-a schimbat
Biserica cu toată perfecțiunea ritualurilor sale, care însă aparțin secolului 5, a pierdut pasul în ritmul cu viață al omului modern. Însă nevoile spirituale și afective ale acestuia, ca fond structural, au rămas aceleași. Și sunt chiar mai complexe, mai diversificate. Tot mai multă solicitare și stimulare a creierului, dar de emoțiile noastre nu ne educă nimeni cum să ne ocupăm.
Dacă pe vremea bunicii educația religioasă impunea drumul dezvoltării spirituale și oferea metode de menținere a igienei psihice, acum avem totală autonomie. Ici colo câte o grupare religioasă mai încearcă să-și educe copii cu strictețe, Dar ei tot se revoltă pe ascuns și fug să guste din deliciile hedonismului vieții moderne. Și înafară că se încarcă cu sentimente de vinovăție inutile, nu prea mai rezultă mare lucru din educația bisericească. Iar ritualurile bisericești riscă să devină o practică vrăjitorească utilizată pentru manevrarea nevrozelor individuale sau de grup.
Ce să mai zic de biserica creștină? Acum 40 de ani văzusem o biserică vie, acolo în satul natal, pentru că însemna comunitate și relații vii dintre membrii comunității. Atunci nu știam ce spune popă, dar mișcarea aceea unul pentru toți și toți pentru unul, exprimată măcar ca intenție îl releva pe Dumnezeu. Acum când intru într-o biserică, văd o grămadă difuză de oameni ce nu se cunosc între ei și trec unul pe lângă altul ca pe lângă obiecte și aud, eventual un ritual executat mecanic. Cineva, cu o voce seacă, recită niște cuvinte, care se aud de parcă ar fi spuse de o mașină. Pe bune, că există mai multă viață exprimată într-un magazin.
Ultima dată eram la un schit în Poiana Brașov și un călugăr citea repede, repede, repede... niște psalmi. Îmi venea să mă duc la el și să-i readuc aminte că citește Psalmi lui David, unul din cele mai frumoase și mai complexe poeme ale culturii universale, care exprimă magnific meandrele subconștientului, relevând legile vieții și dacă ar fi citit măcar cu respectul cu care un copil de clasa a treia citește lecția din cartea de limba română, acei psalmi ar fi prins viață în acel moment, dar... am plecat de acolo, hotărâtă să-mi rezolv frustrarea citind psalmi singură. Dar singură nu mai sunt în biserică, adică cu ceilalți. Biserica înseamnă un sistem de relații vii, ce crează un spirit de grup, din care apoi fiecare primește partea sa de energizare.
Deci suntem autonomi, dar în același timp și singuri.
Avem nevoie să vorbim cu Dumnezeu și nu mai știm care sunt cuvintele potrivite. Avem nevoie să ne ordonăm reacțiile și nu mai știm care sunt metodele eficiente. Avem nevoie să ne conectăm la lumea minunilor și nu mai știm care este cheia de a face “magia” potrivită. Avem nevoie să ne asumăm controlul pentru menținerii responsabilității legată de orice act pe care îl facem, dar punctele de reper sunt tot mai multe și mai difuze. Și atunci ne vine să strigăm, împreună cu Archimede:
” Dați-mi un punct de sprijin și voi putea răsturna pământul”
Pentru că prima binecuvântare în Biblie este: “Creșteți, vă înmulţiţi și stăpâniți pământul”.
Și fiecare este responsabil pentru propriul pământ, propriul suflet, propriul corp și propria viață și împreună cu toți ceilalți, pentru viață, în general.
Iar nevoia de a te conecta la o rânduială spirituală este un fapt natural. Am fost extrem de surprinsă, citind un articol despre o clarvăzătoare care a crescut și a trăit cu familia ei în munți, fără să aibe prea multe contacte cu comunitatea din localitatea cea mai apropiată, dar aveau o religie proprie cu personaje imaginare având semnificație spirituală. Mama pădurii și piticii erau personaje ce exprimau arhetipuri, adică legi ale vieții. Religiozitatea se pare că este un dat natural pentru ființa umană.
Iar condițiile evoluției actuale, rânduiala pe care vrea s-o caute omul modern este cea internă în primul rând. Este chiar sensul maturizării umane, este sensul evoluției spirituale al omului. Care este tot mai capabil să integreze autoritatea și să-și realizez individuația. Și, sunt deja create condițiile acestei autonomii, a exprimării PERSOANEI (categorie centrală în religia creștină), dar asta presupune și responsabilitate crescută.
Psihologia, mișcându-se ca un copil inocent și curios caută modalități de a satisface această nevoie de autonomie afectivă și spirituală a omului modern, pentru că este cea mai adecvată formă de exprimare a individualității, a persoanei. Dar în același timp, o persoană are nevoie și de celălalt și de legătura cu comunitatea și integrarea în comunitate, pentru că, citându-l pe Martin Buber, mântuirea se face în lume.
Psihologia, fără pretenții de omnipotență, (specifică multor sisteme de dezvoltare personală), cu smerenie își vede de treabă, așa cum se poate la fiecare moment. Și apoi își oferă descoperirile prin servicii oferite celor care sunt disponibili și capabili să accepte. Pentru că oamenii care vin la terapie, sau beneficiază de alte servicii psihologice sunt în fond, mai sănătoși spiritual decât media. Sunt capabili să-și asume înfruntarea propriilor “demoni” și să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce trăiesc.
Cu simpatie
Oxana
Articol preluat de pe site-ul meu www.dezvaluiridesine.ro
Ne punem întrebări și cautăm răspunsuri, uneori avem nevoie de ajutor, sau pur și simplu de oameni care au trăiri asemănătoare. Mărturia a starețului Tadei de la Vitovnița o simt foarte aproape de modul în care și eu gandesc despre sacrul cotidianului, ce este chiar spațlui de desfășurare a vietii noastre de zi cu zi. Pe acest link este inregistrarea video cu părintele http://www.dezvaluiridesine.ro/staretul_tadei.php
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu